Galeristul/curatorul, artistul şi modelul lui

|



Vineri 21 mai 08 a avut loc la galeria H’art vernisajul unei expoziţii bizare al cărei autor pare a fi un oarecare Ion Bârlădeanu de care nimeni nu a auzit… Spun pare deoarece se pare că el este doar executantul lucrărilor expuse.



Bârlădeanu a trăit pe viu experienţele politice ca victimă a lor şi vorbeşte direct din acestea arătând lumii un lucru autentic dar neacceptat pe plan ideologic la nivel de educaţie astăzi, respectiv mutilarea produsă societăţii de către maşinăria politică indiferent de coloratura ei. Autenticitatea demersului este dublată de presiunea tipică pe care autorităţile o fac asupra segmentelor sociale pentru a nu pune în discuţie însăşi organizarea statutului şi funcţia lor în comunitate.




imagine de pe blogul "incepem"

Pus să vorbească ceva despre arta sa Ion Bârlădeanu pur şi simplu explica imaginea la fel cum se explică o caricatură sau o fotografie de familie. Nu există nimic apriori, nu există o asumare contextuală şi nu are nici cel mai mic sâmbre conceptual. Ion Bârldeanu este natură în arta contemporană la fel cum natura există în arta clasică pe care artistul o izolează ş o bagă în palate. Arta lui este o caricatură a cărui umor este atât de negru încât îşi ratează funcţia de caricatură devenind un lucru grav.



imagine de pe blogul "incepem"

Lucrările sunt nişte colaje cu tentă politică realizate în stil arhaic după modelelor panourilor comuniste. Copii fiind mai toţi am făcut astfel de colaje cu imagini decupate din reviste. Eu unul le improvizam pe post de postere. Astăzi se fac astfel de colaje la scară industriala dar cu Photoshopul, finisate „la mare artă”. Nimeni nu mai taie cu foarfecele imagini pentru a rea o imagine. O astfel de „recuperare” a tradiţiei pare la fel de interesantă ca efectele din Photoshop pe vremea aia. Situaţia a luat o turnură de 180 º căci photoshoul a devenit o banalitate iar ce era banal până acum 20 de ani a devenit astfel interesant.

Dar nu o astfel de rocadă, devenită şi ea banală ca fenomen în artă mă interesează, nu de asta am scris acest text nu insist aici pe ea şi o amintesc doar în treacăt. Dar nici produsul cultural al lui Bârlădeanu nu mă interesează în mod special ci relaţia organizatorului de show cu produsul de show în sine. Iată că după ce consumatorul de cultură de masă se uită chiorâş la artistul contemporan pentru faptul că îşi permite să încadreze gesturi banale din viaţa de zi cu zi şi să le declare artă (în timp ce produsele vândute de el sunt sudate cu muncă asiduă) iată că a venit şi timpul ca artistul contemporan şcolit şi îndopat cu teorie să se uite cu jind la un om simplu care face artă la fel cum o face însăşi natura fără o proiecţie culturală şi contextuală a demersului.

Succesul unui astfel de proiect pune în discuţie nu numai substratul cultural presupus ca generator de forme culturale. Fireşte că tema este una dragă lui Dan Popescu deoarece el însuşi vine din zona teoreticului fiind absolvent de filosofie şi până de curând profesor de filosofie. Probabil că uneori a resimţit e propria piele snobismul celor care şi-au „perfecţionat” gusturile în sălile de lectură (ale bibliotecilor de artă) şi nu contactul direct cu realitatea.

Dar dincolo de asta se mai poate observa o problemă legată de rolul şi locul artistului în show-ul contemporan. Aşa cum vedetelor de la Holywood (&co.) li se creează o poveste cu priză la public de către PR (&co.) în acelaşi fel galeristul/curatorul a devenit acel dirijor al gustului unui public care se uită snobeşte la mişcările lui. Implicarea statului în modelarea activităţilor artistice favorabile formei sale actuale prin plasarea unor curatori în funcţii cheie care să modeleze gusturile elitiste este un alt tip de comandare a imaginii publicitare. Noi politicienii vă punem la dispoziţie nişte spaţii de exprimare, plătim nişte posturi de selectori de imagine dar voi faceţi „Cântarea României” în variantă „postmodernă”, right? Astfel de curatori nu sunt controlaţi de nimeni şi au exact acel rol pe care un Hegel îl avea la vremea lui, adică să creeze un sistem ermetic greu de pătruns şi de înţeles dar care de fapt este un balon de săpun. În acelaşi fel curatorii/galeriştii contemporani promovează o artă care să nu pună în discuţie (decât eventual în modul lapidar) forma sa actuală a statului. Tot timpul politicienii răi sunt cei ai trecutului şi niciodată ai prezentului. Pentru că însăşi sistemul politic actual mizează pe demonizarea politicienilor trecutului. Să fie o coincidenţă că în colajele tragicomice ale lui Bârlădeanu nu există vreo imagine cu Băsescu sau Tăriceanu? Lucrul nu este neapărat eronat numai că acestia îi provoacă o falsă eforie de schimbare care să îl facă să meargă la vot. În ochii imaturi ai omului de rând imbecilizat acest lucru apelează ambivalenţa părintelui rău – părintelui bun cu care el judecă politicienii nu ca pe nişte angajaţi ai săi ci ca pe nişte şefi sa patroni, după modelul tradiţional al stăpânului. În felul acesta sistemul goes on iar fraierii îşi acceptă resemnaţi condiţia. Doar câteva pusee euforice de falsă schimbare îi mai face să creadă că pot schimba cu adevărat ceva. În realitate ei sunt chemaţi acolo să arate că sunt de acord cu sistemul. Un lucru e sigur: nu e nevoie de artişti care să puieze în mintea sclavilor ideea de eliberare pentru că s-ar putea face dezordine. E nevoie de artişti care să arate cât de mişto e lumea actuală. E nevoie de artişti care să distreze intelectual.

S-ar putea ca vechiul concept de artist care produce minuni prin gesturile lui aşa cum s-a consolidat tradiţional să fie astăzi luat de curator/galerist în aceeaşi măsură în care dexteritatea în desen a pictorilor a fost luată de aparatul foto care face desenul perfect într-o secundă. În industria jocurilor video vechile activităţi nobile ale modelării unor forme anatomice aşa cum erau făcute până acum câţiva ani au ajuns activităţi ce asemănă mai mult a fabrică, cu dead-line-uri şi producţie pe bandă rulantă. Cei mai performanţi astfel de artişti muncitori îi au ca modele pe Phidias, Michelangelo, Leonardo, sau … Dali.

Mi-a venit o ideea de stencil însă nu am să o pun pe ziduri pentru că tema este mult prea elitistă pentru interesul concret al străzii.



0 comentarii: